Mononucleoza infecțioasă sau “boala sărutului”

Postat de

2026-02-02

On 2026-02-02

Mononucleoza infecțioasă este o boală virală acută, determinată în majoritatea cazurilor de virusul Epstein–Barr (EBV), un membru al familiei Herpesviridae. Deși este cunoscută popular ca „boala sărutului”, transmiterea nu se limitează la contactul intim, ci include orice expunere la secreții orale infectate. Infecția este extrem de răspândită la nivel global, iar majoritatea oamenilor intră în contact cu virusul încă din copilărie, adesea fără a dezvolta simptome evidente.

În țările europene, inclusiv în România, mononucleoza este cel mai frecvent diagnosticată la adolescenți și adulți tineri, în special în grupurile care nu au fost expuse anterior virusului și nu au dezvoltat imunitate.

Cauze și cum se transmite mononucleoza

După cum menționam la începutul articolului, mononucleoza infecțioasă este determinată cel mai frecvent de virusul Epstein–Barr (EBV), caracterizat printr-o capacitate mare de răspândire și persistență pe termen lung în organism. EBV este responsabil de majoritatea cazurilor de mononucleoză și are tropism particular pentru mucoasa orofaringiană și pentru limfocitele B ale sistemului imunitar.

Transmiterea virusului are loc predominant prin contact cu secrețiile orale ale unei persoane infectate, motiv pentru care boala este cunoscută popular sub numele de „boala sărutului”. Expunerea se poate produce prin sărut, folosirea în comun a paharelor, sticlelor, tacâmurilor, periuțelor de dinți sau a altor obiecte contaminate cu salivă. Mai rar, virusul poate fi transmis prin tuse, strănut, contact sexual, transfuzii de sânge sau transplant de organe.

După pătrunderea în organism prin mucoasa bucală sau faringiană, virusul infectează inițial celulele epiteliale ale orofaringelui, unde se replică activ. Ulterior, acesta invadează limfocitele B, celule esențiale ale imunității umorale. La acest nivel, EBV poate urma două căi: fie determină o infecție activă cu multiplicare virală și distrugerea celulelor infectate, fie intră într-o fază latentă, persistând în organism pe termen lung fără a produce simptome evidente.

Răspunsul imun al organismului la această infecție implică activarea intensă a limfocitelor T și producerea de anticorpi împotriva antigenelor virale. Această reacție imună este responsabilă pentru majoritatea manifestărilor clinice ale bolii, inclusiv febra, durerea în gât, inflamația ganglionilor limfatici și starea accentuată de oboseală. În perioada de infecție activă, virusul este eliminat în cantități mari prin salivă, facilitând transmiterea către alte persoane.

Deși virusul Epstein–Barr reprezintă cauza principală a mononucleozei infecțioase, un tablou clinic asemănător poate fi determinat și de alți agenți patogeni, precum:

citomegalovirusul (CMV);
adenovirusurile;
virusurile hepatitei A, B și C;
virusul herpes simplex;
virusul imunodeficienței umane (HIV);
virusul rujeolei;
parazitul Toxoplasma gondii, agentul etiologic al toxoplasmozei.

În aceste situații, vorbim mai degrabă despre un „sindrom mononucleozic”, cu manifestări clinice similare, dar cu mecanisme etiologice diferite, ceea ce impune investigații suplimentare pentru stabilirea diagnosticului corect.

Cum se manifestă mononucleoza infecțioasă

Manifestările clinice ale mononucleozei infecțioase sunt extrem de variabile și depind de vârsta pacientului, statusul imun și momentul prezentării la medic. La adolescenți și adulții tineri, boala are de obicei un debut insidios, cu simptome generale nespecifice care pot fi inițial atribuite unei infecții respiratorii banale sau unei stări de epuizare. Pe măsură ce infecția evoluează, tabloul clinic capătă caracteristici mai sugestive pentru sindromul mononucleozic.

Perioada de incubație este de aproximativ 4–6 săptămâni, timp în care virusul se multiplică și declanșează răspunsul imun al organismului. Debutul este de regulă progresiv, iar intensitatea simptomelor poate varia de la forme ușoare până la forme cu afectare sistemică importantă, care determină absentarea de la școală sau serviciu pentru mai multe săptămâni.

Tabloul clinic tipic include:

febră persistentă;
oboseală marcată, uneori invalidantă;
durere în gât cu faringită și amigdale inflamate;
adenopatii laterocervicale și submandibulare;
cefalee;
erupții cutanate tranzitorii;
hepatomegalie și/sau splenomegalie.

La copii, boala este adesea asimptomatică sau se manifestă ușor, fiind frecvent confundată cu o viroză respiratorie banală. Din acest motiv, infecția cu virusul Epstein–Barr este de multe ori trecută neobservată în copilărie, iar mononucleoza clinic manifestă apare mai ales la cei care nu au fost expuși anterior virusului.

Diagnosticul mononucleozei infecțioase

Diagnosticul mononucleozei este sugerat inițial pe baza tabloului clinic caracteristic, care asociază febră prelungită, faringită, adenopatii cervicale și oboseală marcată, în special la adolescenți și adulți tineri. Cu toate acestea, deoarece aceste manifestări nu sunt specifice exclusiv infecției cu virusul Epstein–Barr, confirmarea necesită investigații de laborator.

Prima etapă o reprezintă analizele hematologice uzuale. Hemoleucograma evidențiază frecvent o limfocitoză, adică o creștere a numărului de limfocite, care pot reprezenta peste 50% din totalul leucocitelor. În plus, pot apărea limfocite atipice, celule cu aspect modificat morfologic, reflectând activarea intensă a sistemului imun. Totuși, aceste modificări nu sunt patognomonice pentru mononucleoză și pot fi întâlnite și în alte infecții virale sau boli hematologice, motiv pentru care sunt considerate orientative, nu diagnostice.

Confirmarea infecției se face prin teste serologice care evidențiază răspunsul imun specific față de virusul Epstein–Barr. Cel mai utilizat test de screening este detectarea anticorpilor heterofili prin testul Monospot. Acesta este rapid și ușor de efectuat, însă are o sensibilitate mai scăzută la copiii mici și în primele zile ale bolii, existând posibilitatea unor rezultate fals negative.

Pentru un diagnostic precis și pentru stadializarea infecției se utilizează profilul serologic anti-EBV/ virus Epstein Barr, care include determinarea următorilor anticorpi:

IgM anti-VCA (antigenul capsidei virale), care apar precoce și indică o infecție acută;
IgG anti-VCA, care apar puțin mai târziu și persistă toată viața, semnalând contactul anterior cu virusul;
IgG anti-EBNA (antigen nuclear Epstein–Barr), care apar tardiv, de obicei la câteva luni după infecția inițială, și sunt un marker al infecției vechi.

Interpretarea combinată a acestor anticorpi permite diferențierea între infecția primară recentă, o infecție din trecut sau o eventuală reactivare virală. De exemplu, prezența IgM anti-VCA cu absența IgG anti-EBNA este sugestivă pentru infecția acută, în timp ce prezența IgG anti-VCA și IgG anti-EBNA în absența IgM indică o infecție veche, deja vindecată clinic.

În situații particulare, cum sunt pacienții imunocompromiși, cazurile atipice sau suspiciunea de complicații, pot fi necesare investigații suplimentare, precum determinarea încărcăturii virale EBV prin metode moleculare (PCR), evaluarea funcției hepatice sau ecografia abdominală pentru aprecierea dimensiunilor ficatului și splinei.

Relația virusului Epstein–Barr cu bolile autoimune și neoplazice

Deși infecția primară cu virusul Epstein–Barr (EBV) este în majoritatea cazurilor benignă și autolimitată, acest virus are o particularitate importantă: persistă în organism toată viața, sub formă latentă, în interiorul limfocitelor B. Această persistență virală este asociată, în anumite condiții, cu dereglări ale sistemului imun și cu un risc crescut pentru dezvoltarea unor boli autoimune și neoplazice.

EBV și bolile autoimune

Numeroase studii au evidențiat o asociere între infecția cu EBV și apariția unor boli autoimune, în special la persoane cu susceptibilitate genetică. Mecanismul principal presupus este mimetismul molecular, prin care anumite proteine virale seamănă structural cu proteinele proprii ale organismului. Sistemul imun, activat împotriva virusului, poate începe să reacționeze și împotriva propriilor țesuturi.

Dintre bolile autoimune cel mai frecvent asociate cu EBV se remarcă:

scleroza multiplă, unde există dovezi că infecția anterioară cu EBV este aproape universal prezentă la pacienți;
lupusul eritematos sistemic;
artrita reumatoidă;
sindromul Sjögren;
unele forme de tiroidită autoimună.

EBV poate contribui la aceste patologii prin activarea cronică a limfocitelor B, producerea excesivă de autoanticorpi și alterarea mecanismelor normale de toleranță imunologică.

EBV și bolile neoplazice

Virusul Epstein–Barr este unul dintre puținele virusuri cu potențial oncogen recunoscut. În anumite contexte, mai ales la persoanele imunodeprimate sau în prezența unor factori genetici și de mediu favorizanți, EBV poate contribui la transformarea malignă a celulelor infectate.

EBV este implicat în apariția mai multor tipuri de neoplazii, dintre care cele mai importante sunt:

limfomul Burkitt (în special forma endemică din Africa);
limfomul Hodgkin;
limfoamele non-Hodgkin asociate imunodeficienței (HIV, transplant);
carcinomul nazofaringian (mai frecvent în Asia de Sud-Est);
unele tipuri de carcinom gastric;
tulburări limfoproliferative post-transplant.

Virusul exprimă proteine latente care stimulează proliferarea limfocitelor B și inhibă apoptoza (moartea celulară programată), favorizând astfel acumularea de mutații și apariția clonelor celulare maligne.

Ce înseamnă acest lucru pentru pacient?

Este important de subliniat că majoritatea persoanelor infectate cu EBV nu vor dezvolta niciodată boli autoimune sau cancere. Apariția acestor complicații este rezultatul unei interacțiuni complexe între virus, sistemul imun al gazdei, factorii genetici și factorii de mediu.

Totuși, la pacienții cu imunitate scăzută, cu boli autoimune preexistente sau cu infecții cronice persistente, monitorizarea medicală atentă este justificată, mai ales în prezența simptomelor neobișnuite precum adenopatii persistente, scădere ponderală neintenționată, febră prelungită sau fatigabilitate marcată fără explicație clară.

Tratamentul și prevenția mononucleozei infecțioase

Tratament

Mononucleoza infecțioasă este o boală virală autolimitată, ceea ce înseamnă că, în majoritatea cazurilor, se vindecă spontan, fără tratament etiologic specific antiviral.

Managementul este simptomatic și urmărește ameliorarea manifestărilor clinice și prevenirea complicațiilor.

Principalele măsuri terapeutice includ:

repaus fizic, în special în faza acută, pentru reducerea oboselii și a stresului imunologic;
hidratare adecvată, pentru a preveni deshidratarea asociată febrei și durerilor în gât;
antipiretice și analgezice (precum paracetamol sau ibuprofen) pentru controlul febrei, durerii și inflamației;
evitarea efortului fizic intens și a sporturilor de contact timp de cel puțin 3–4 săptămâni sau până la normalizarea splinei, din cauza riscului de ruptură splenică.

Antibioticele nu sunt indicate, deoarece nu acționează asupra virusurilor. Mai mult, administrarea de amoxicilină sau ampicilină la pacienții cu mononucleoză poate provoca frecvent erupții cutanate intense, fără a reprezenta o alergie propriu-zisă, dar creând confuzie diagnostică.

Prevenție

În prezent, nu există un vaccin eficient împotriva virusului Epstein–Barr. Prin urmare, prevenția se bazează pe reducerea riscului de transmitere:

evitarea contactului direct cu saliva persoanelor simptomatice (sărut, utilizarea în comun a paharelor, tacâmurilor, sticlelor);
evitarea folosirii la comun a obiectelor personale (periuțe de dinți, paie, țigări electronice etc.);
respectarea regulilor de igienă respiratorie (spălarea mâinilor, acoperirea gurii la tuse/strănut);
informarea pacienților cu mononucleoză activă să limiteze contactele apropiate în perioada simptomatică.

Concluzie

Mononucleoza infecțioasă este o afecțiune virală frecventă, în special la adolescenți și adulți tineri, care deși este în general benignă, poate avea o evoluție prelungită și uneori complicații semnificative. Recunoașterea corectă a tabloului clinic, stabilirea diagnosticului prin metode serologice adecvate și diferențierea față de alte infecții sunt esențiale pentru o conduită medicală corectă.

Înțelegerea relației virusului Epstein–Barr cu sistemul imun, cu bolile autoimune și cu anumite neoplazii adaugă o dimensiune importantă acestei infecții aparent „banale”. Deși majoritatea pacienților se recuperează complet, monitorizarea simptomelor persistente și respectarea recomandărilor medicale rămân fundamentale pentru prevenirea complicațiilor și pentru protejarea sănătății pe termen lung. Deoarece virusul poate fi eliminat intermitent în salivă și după dispariția simptomelor, prevenția absolută este dificilă, însă măsurile de igienă reduc semnificativ riscul de transmitere.